Scutul NATO” şi viitoarea armată a Uniunii Europene. Israelul protejat din România de către SUA

Statul
german s-a declarat recent în favoarea formării unei armate europene
sub control parlamentar, prin vocea Ministrului Externe, Guido
Westerwelle. Scopul principal al acestei armate ar fi cel de a plasa
Uniunea Europeană în postura de “actor mondial”. Cu alte cuvinte, de a
se substitui, cel puţin parţial, “jandarmului lumii”, adică Statelor
Unite ale Americii. Aceste idei au început să fie vehiculate încă din
anul 2006, în pragul summit-ului de la Riga, când organizaţia “Agenda
pentru Securitate si Aparare” a organizat la Bruxelles o conferinta
internationala pe teme esentiale pentru Alianta NATO. S-a discutat
atunci dacă este oportună creearea unei structuri militare a UE, în
condiţiile în care majoritatea ţărilor membre fac deja parte din NATO.
S-a vorbit chiar şi despre dublarea costurilor pentru fiecare ţară,
dacă acestea ar fi nevoite să pună la dispoziţie trupe atât pentru
NATO, cât şi pentru viitoarea armată a Uniunii. Concluzia a fost
simplă: este nevoie de o singură structură militară, în speţă NATO.
Acum, după 4 ani de zile de la această conferinţă, Franţa şi
Germania înclină considerabil balanţa în favoarea unei armate a Uniunii
Europene, sub controlul PE. Fără a se afirma clar acest lucru, se
urmăreşte slăbirea influenţei militarea a SUA şi NATO în Europa, prin
cooptarea ţărilor europene într-o nouă structură “de-a casei”, care să
îndeplinească acelaşi rol ca şi NATO. Este, probabil, primul semnal
puternic dat de UE în privinţa transformării uniunii economice într-un
suprastat cu puteri specifice şi cu pretenţii de putere mondială.
Şi tocmai în acest context, preşedintele Traian Băsescu a anunţat
posibilitatea amplasării scutului anti-rachetă american pe teritoriul
României. Motivul acestei acţiuni încă nu a fost clarificat. Cert este
că în 2008, potrivit unui sondaj publicat de International Herald
Tribune, doar 20% din europeni se declarau “pentru” amplasarea scutului
american antirachetă pe teritoriul Europei. Şi mai important,
amplasarea acestui “scut” nu este o iniţiativă din partea NATO, ci este
urmarea a unei negocieri directe cu SUA. Deci România, ţară membră UE
şi NATO, a decis prin conducătorul suprem al Armatei, preşedintele
Traian Băsescu, amplasarea unui sistem antirachetă al unei alte ţări în
România. Un sistem care aparent va ajuta la protejarea Europei de
pericolul terorismului internaţional. Terorism care a acţionat până
acum în multe feluri, însă rachete balistice nu a lansat.
La televizor ni s-au servit, pe post de explicaţii, elucubraţiile
fantastice ale “experţilor geostrategici” de serviciu. Un cerc mare, al
cărui centru era amplasat aleator în Iran, ajungea cu raza sa până la
Mangalia. Pericolul terorist al rachetelor Sahab 6 îşi arunca umbra
asupra României, stat care nu a fost pomenit vreodată ca fiind un
inamic de către conducerea de la Teheran. Nici măcar NATO, organizaţie
militară a cărei membră este România, nu a fost pomenită de prea multe
ori de către Ahmadinejad. Cu toate acestea, România va deveni bază
pentru un “scut” antirachetă (”scut” în ghilimele, deoarece este o bază
de lansare a rachetelor balistice oriunde în raza de acţiune, nu doar
de a intercepta rachetele iraniene). Aparent totul pare fără sens. NATO
a ieşit din peisaj. UE la fel. Discuţia despre o armată a UE nu pare să
aibă rezonanţe la Bucureşti. Au rămăs pe harta acestei afaceri
încurcate doar SUA, România, Rusia şi Iranul. O Rusie care luptă de
asemenea împotriva terorismului şi care poate a făcut mai multe în zona
Orientului Mijlociu decât a făcut SUA. Să nu uităm că Rusia încă se
confruntă cu atentatele teroriştilor islamici din Afganistan şi
Cecenia. Cu toate acestea Rusia pare mai degrabă deranjată de acest
scut de apărare, şi pare nemulţumită de această destabilizare a
situaţiei din vecinătatea graniţelor sale.
Elementul cheie în această afacere este, fie că vă place, fie că nu,
este statul Israel. Un stat care nici acum nu a recunoscut oficial că
deţine arme nucleare, cu toate că dovezile sunt zdrobitoare. Un stat
care este ameninţat constant de către regimul de la Iran, din cauza
faptului că reprezintă un factor de instabilitate în zonă. Şi cu
fiecare declaraţie războinică a Iranului, vine o replică politică de la
Washington, via Tel Aviv şi Ierusalim. În fapt, toate pistele duc către
aceeaşi rezoluţie: SUA doreşte instalarea unui scut antirachetă în
Europa de Est pentru protejarea Israelului şi posibilitatea unui
contratac în cazul unei ofensive iraniene. Lipsa de implicare în
această problemă a NATO şi UE şi reticenţa Rusiei vin însă dintr-o
diferenţă de idei: un eventula atac iranian nu este deocamdată o
posibilitate reală. Rusia ştie cel mai bine acest lucru, arătându-se
deranjată de înverşunarea lui Obama, “nobelistul” pentru pace, prea
preocupat de a servi cu orice preţ interesele zonale ale
statului-prieten Israel.
Să crezi că România va beneficia în vreun fel de acest scut
antirachetă sau că este vizată de rachetele balistice ale Iranului (sau
Rusiei, după alte voci) este pueril şi de-a dreptul stupid. Mai mult,
este o manipulare mârşavă pentru care cineva trebuie să răspundă cu
funcţia. Nu avem de-a face cu un război rece şi nici cu un nou război
mondial, de care trebuie să ne apărăm. Să sacrificăm un precar
echilibru geopolitic de dragul protejării unei puteri nucleare –
Israelul – via SUA, nu este o opţiune. Nu este vorba de o apropiere de
Rusia sau de un calcul economic de tipul “cât câştigăm, cât pierdem”.
Este vorba de a ne hotărî o dată dacă ne plasăm politic alături de
Europa sau alături de SUA, dacă ne gândim la beneficiile României sau
pur şi simplu ne gugurăm patetic pe lângă “jandarmul mondial”. Şi
într-un final, să decidem dacă vrem cu adevărat să devenim un subiect
pentru terorismul islamic sau preferăm să păstrăm o poziţie oarecum
neutră, la nivel doar declarativ, faţă de o forţă culturală şi
religioasă căreia rachetele balistice nu îi pot face nimic.